Ludovic al II-lea de Bourbon

Ludovic al II-lea de Bourbon
Date personale
Născut	4 august 1337
Decedat	19 august 1410 (73 de ani) Montluçon, Auvergne, Franța
Înmormântat	prieuré clunisien de Souvigny[*]​
Părinți	Pierre Ier de Bourbon[*][[Pierre Ier de Bourbon (Duke of Bourbon)|​]] Isabelle de Valois[*][[Isabelle de Valois (French princess)|​]]
Frați și surori	Ioana de Bourbon Blanche of Bourbon[*][[Blanche of Bourbon (Queen of Castille)|​]] Margaret of Bourbon, Lady of Albret[*][[Margaret of Bourbon, Lady of Albret (French noble)|​]] Bonne of Bourbon[*][[Bonne of Bourbon (Countess of Savoy)|​]] Marie de Bourbon[*][[Marie de Bourbon (nun)|​]]
Căsătorit cu	Anne of Auvergne[*][[Anne of Auvergne (French noblewoman)|​]] (din 19 august 1371)
Copii	Jean Ier de Bourbon[*][[Jean Ier de Bourbon (French duke)|​]] Louis de Bourbon[*][[Louis de Bourbon ((1388-1404))|​]]
Ocupație	personal militar
Limbi vorbite	franceză
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Regent

Ludovic al II-lea de Bourbon n. 4 august 1337 – d. 19 august 1410, Montluçon, Auvergne, Franța a fost duce de Bourbon între 1356 și 1410, baron de Combrailles în 1388 și conte de Forez prin căsătorie.

Supranumit „Bunul Duce”, el a fost considerat de contemporanii săi drept modelul prințului ideal.

Biografie

El a fost fiul lui Petru I de Bourbon^⁠(d) (1311-1356), duce de Bourbon, și al Isabelei de Valois, fiica lui Carol de Valois. Sora sa, Ioana de Bourbon, s-a căsătorit cu viitorul rege Carol al V-lea, al cărui cumnat a devenit, iar ulterior a fost unchiul regelui Carol al VI-lea.

În 1356, regele Ioan al II-lea cel Bun l-a trimis să-l sprijine pe fiul său Ioan de Berry^⁠(d), numit locotenent al regelui în Languedoc, Auvergne, Périgord^⁠(d) și Poitou.

La moartea tatălui său în bătălia de la Poitiers, el a primit funcția de Mare camerlan al Franței.

Ludovic și-a început faptele de arme sprijinind orașul Reims, asediat de Eduard al III-lea al Angliei în 1359. La scurt timp după aceea, a fost negociator al Tratatului de la Brétigny, apoi a devenit unul dintre ostaticii trimiși la Curtea Angliei în schimbul eliberării lui Ioan al II-lea cel Bun, care fusese luat prizonier la Poitiers. În timpul captivității sale, ducatul de Bourbon a fost condus de mama sa, Isabella de Valois.

Captivitatea și anarhia în Bourbonnais

În absența ducelui, ducatul Bourbonnais s-a cufundat în haos. Companiile s-au instalat acolo și au răspândit teroarea, în timp ce seniorii, departe de a le combate, le-au lăsat mână liberă sau chiar au participat la jafurile lor.

Justiția a fost neputincioasă în fața acestor bande, iar „marele procuror al Bourbonnaisului”, un anume Huguenin Chauveau, nu a putut decât să consemneze fărădelegile comise de vasalii ducelui într-o lucrare pe care a numit-o Cartea Peloux.

Crearea Ordinului Scutului de Aur (1366)

Ludovic al II-lea a fost eliberat abia în 1366. Când și-a regăsit ducatul Bourbonnais, autoritatea sa era, după cum s-a văzut, grav afectată de către companii și baroni. În loc să-i combată, el a ales să-i atragă de partea sa, fondând un ordin cavaleresc, Ordinul Scutului de Aur, precum și Ordinul Centurii Speranței, pentru a răsplăti pe principalii gentilomi din domeniile sale. Deviza ordinului era „Speranță”.

La Anul Nou 1367 a avut loc o sărbătoare care celebra întemeierea ordinului. Potrivit cronicarului Cabaret d'Orville, în acea zi a apărut la curtea ducală de la Moulins Huguenin Chauveau care, sperând să facă dreptate, i-a prezentat prințului Cartea Peloux. El a adăugat că, prin amenzile și alte confiscări pronunțate ca pedepse, ducele și-ar putea reface vistieria. Însă Ludovic a preferat să arunce lucrarea în foc și l-a acuzat, pe bună dreptate, pe „procurorul de Bourbonnais” că dorea să compromită nobilimea statelor sale. El a pronunțat astfel, de facto, amnistia pentru toate crimele comise de vasalii săi în timpul absenței.

Odată restabilită concordia între seniorii ducatului, armata ducală a reușit să zdrobească companiile în două campanii desfășurate în 1367 și 1368.

Unul dintre baronii turbulenți pe care i-a readus atunci în sfera sa de influență a fost prietenul său, puternicul senior Goussaut de Thoury, pe care l-a numit Mare Maestru de Hotel și pe care l-a scos de mai multe ori din încurcături judiciare.

Campaniile lui Carol al V-lea

Ludovic al II-lea de Bourbon, colecția lui Roger de Gaignières (secolul al XVII-lea).

El l-a secondat pe Carol al V-lea în timpul recuceririi teritoriilor cucerite de englezi. Urmând instrucțiunile regelui și ale lui Bertrand du Guesclin^⁠(d), de a nu angaja o bătălie deschisă, ci de a duce un război de hărțuială, a reușit să cucerească aproximativ treizeci de fortărețe între 1369 și 1374, în Limousin, în Bretania și în Guyenne^⁠(d).

Un armistițiu semnat în 1374 între Franța și Anglia i-a permis să învingă bande de mercenari pe teritoriul comitatului său, apoi a plecat în Castilla^⁠(d) pentru a lupta împotriva maurilor. Însă regele Henric al II-lea de Trastamara, dorind să profite de prezența cruciaților pentru a ataca Portugalia, Ludovic a refuzat să continue expediția și s-a întors în Franța.

În 1378, Carol al V-lea l-a trimis să lupte împotriva lui Carol al II-lea al Navarrei^⁠(d) în Normandia, unde a cucerit majoritatea fortărețelor acestuia.

Sub domnia lui Carol al VI-lea

Unchiul preferat al regelui

Carol al VI-lea, regele Franței. Detaliu dintr-o miniatură a Dialogurilor lui Pierre Salmon, Biblioteca din Geneva.

După moartea lui Carol al V-lea, Bourbon a făcut parte din consiliul de regență al lui Carol al VI-lea. Prestigiul său militar și legăturile strânse care uneau casa de Bourbon cu dinastia de Valois au contribuit la transformarea acestui fidel slujitor al monarhiei într-un personaj central pe scena politică.

Influența sa asupra nepotului a fost foarte mare. L-a secondat strălucit timp de treizeci de ani, fie la conducerea armatelor regale, fie pe plan diplomatic. Ducele de Bourbonnais a fost unchiul pentru care Carol al VI-lea a avut cea mai mare afecțiune. Regele l-a văzut în mod constant pe „bunul duce”, care l-a însoțit în numeroase dintre deplasările sale. Bourbon a fost ascultat și respectat în cadrul Consiliului regelui, deși rareori a luat parte pentru o tabără sau alta. În aceasta, el a urmat linia tradițională a casei de Bourbon, aceea de sprijin fidel al monarhiei. Într-adevăr, fără sprijinul și generozitatea regală, veniturile modeste ale provinciei lor nu ar fi permis singure ducilor de Bourbonnais să ocupe o poziție atât de importantă în înalta sferă a regalității, chiar dacă erau asociați la aceasta prin sânge, ca descendenți direcți ai regelui Ludovic al IX-lea (Sfântul Ludovic).

Influența ducelui s-a resimțit în numeroase decizii simbolice regale. Astfel, pentru primul aniversar al urcării sale pe tron, tânărul suveran a ales ca emblemă cerbul zburător (sau cerbul înaripat), care era deja emblema Bourbonilor. El a distribuit, de asemenea, oamenilor de la curtea sa livreuri în culorile și cu deviza sa, tradiție engleză introdusă de Ludovic al II-lea de Bourbon, duce de Bourbonnais, conte de Forez, principe de Dombes ș.a.

Mai ales, atunci când în 1388 Carol al VI-lea a decis să guverneze prin el însuși, el a fost singurul dintre unchii săi care nu a căzut în dizgrație.

El a apărut chiar și în ochii „Marmouzilor”, care îl înconjurau și îl sfătuiau pe rege, ca „prințul ideal” (sau „modelul prinților”), slujitor al Statului, în opoziție cu seniorii ambițioși și gălăgioși, precum ducii de Burgundia și de Berry.

Campanii militare

Ludovic al II-lea de Bourbon urmat de scutierul său. Copie după o reprezentare dispărută a ducelui, realizată în secolul al XVII-lea de François Roger de Gaignières. Guașă pe pergament, Paris, BnF.

El a luptat din nou împotriva englezilor în Guyenne^⁠(d) în 1385.

În 1390, la cererea republicii Genova, a condus Cruciada din Barbaria, o expediție împotriva regatului Tunisiei, care a pus asediu asupra orașului Mahdia. Campania s-a încheiat cu un semi-eșec, iar ducele, prin atitudinea sa arogantă față de cavaleri, și-a pierdut din popularitate.

Extinderea ducatului de Bourbon

Micul ducat de Bourbon nu i-a permis unchiului matern al regelui să rivalizeze cu marile apanaje ale rivalilor săi, Berry și Burgundia.

Pentru a-și mări veniturile, el a sperat să anexeze ducatul de Auvergne, ceea ce l-a adus în concurență cu ducele de Berry. În anul 1400, nepotul său, Eduard al II-lea de Beaujeu, i-a lăsat moștenire Beaujolais-ul, râvnit și de Filip de Burgundia.

Castelul ducilor de Bourbon din Montluçon, realizat la inițiativa lui Ludovic al II-lea de Bourbon.

Politica în Mediterana orientală

În ultima perioadă a domniei sale, Ludovic al II-lea a desfășurat o activitate politică și diplomatică importantă în direcția Orientului. El a trimis acolo mai mulți emisari: Jean de Châteaumorand, Guillaume de Montrevel, numit „Pustnicul de la Faye”, Bertrand Lesgare, care a lăsat o relatare a ambasadei sale în Cipru între 1398 și 1400. Pustnicul de la Faye a condus discuțiile cu Cipru, unde Hugo de Lusignan, fiul Mariei de Bourbon, poseda bunuri importante (printre care senioria de Lefkara). Maria de Bourbon, mătușa lui Ludovic al II-lea, rămasă fără descendenți după moartea fiului ei, îl desemnase pe ducele de Bourbon moștenitor universal, iar acesta dorea să-și recupereze drepturile. Montrevel a negociat o despăgubire forfetară de 55.000 de ducați de aur.

Dar acțiunea ducelui și a trimișilor săi nu s-a limitat doar la interesele proprii ale acestuia; el a acționat și în interesul regatului. Așa s-a întâmplat atunci când Jean de Châteaumorand a fost trimis la sultanul Baiazid I pentru a negocia răscumpărarea numeroșilor prizonieri francezi de seamă (printre care viitorul duce de Burgundia, Ioan fără Frică), căzuți în mâinile sultanului după dezastruoasa înfrângere de la Nicopole (septembrie 1396). Châteaumorand a reușit să ducă la bun sfârșit această misiune în 1397, dar răscumpărările au fost enorme.

În iunie 1399, o expediție franceză a plecat din Aigues-Mortes pentru a veni în ajutorul Constantinopolului și al împăratului Manuel al II-lea Paleologul, asediați de Baiazid. Ea a fost condusă de mareșalul Boucicaut, care în tinerețea sa fusese tovarăș al lui Ludovic al II-lea. Châteaumorand, Montrevel și alți cavaleri bourboni l-au însoțit. Expediția a eliberat Constantinopolul și a plecat apoi, luându-l cu sine pe împărat în Occident pentru a convinge regii creștini să vină în mod durabil în sprijinul capitalei sale. Jean de Châteaumorand a rămas acolo, la comanda a două sute de oameni înarmați; el a apărat orașul împotriva atacurilor turcești din decembrie 1399 până în vara lui 1402. Când Tamerlan l-a învins pe Baiazid în bătălia de la Ankara (20 iulie 1402), fapt care a oferit un răgaz Imperiului Bizantin, este foarte probabil ca Châteaumorand să fi fost cel care l-a întâlnit pe Tamerlan.

În 1403, Châteaumorand și Montrevel au condus misiuni în Orient în numele lui Boucicaut, devenit guvernator al Genovei, numit de regele Carol al VI-lea, sub autoritatea căruia orașul Genova se pusese (1396-1409).

În 1409, Ludovic al II-lea a avut în vedere să plece el însuși în Orient și să meargă până la Ierusalim în pelerinaj. În trecere, el dorea să intervină în Moreea, unde poseda drepturi prin moștenirea Mariei de Bourbon. Tulburările din regat, apoi moartea sa, în august 1410, l-au împiedicat să ducă la îndeplinire acest proiect.

Un arbitru al duelului dintre Orléans și Burgundia

În 1392, Ludovic de Bourbon a avut grijă de nepotul său atunci când acesta a cunoscut prima criză de nebunie.

El s-a întors în Franța la scurt timp după aceea, dar, în ciuda poziției sale în consiliul de regență, nu a putut împiedica anarhia instalată din cauza nebuniei lui Carol al VI-lea și a luptelor dintre Filip cel Îndrăzneț, apoi Ioan fără Frică și Ludovic de Orléans. În 1401, cu ocazia primei ciocniri dintre Filip și Ludovic, el a obținut împreună cu ducele de Berry reconcilierea lor.

Începând din 1405, el a luat partea nepotului său din Orléans, întrucât a dezaprobat dorința ducelui de Burgundia de a împărți puterea cu Statele provinciale. Când, în 1407, ducele de Orléans a fost asasinat, bătrânul prinț a decis să se retragă pe domeniile sale și a avut în vedere să se stabilească într-o mănăstire a călugărilor celestini, construind una la Vichy[5].

De altfel, venirea la putere a lui Ioan fără Frică, în 1409, a pus capăt influenței sale asupra guvernului regal. Ducatul său a fost, de asemenea, prins în clește: pe de o parte de posesiunile ducelui de Burgundia (care amenințau Beaujolais), pe de alta de cele ale ducelui de Berry.

Întors la Curte în noiembrie 1408, într-un moment în care se temea că Ioan fără Frică va porni spre Paris pentru a prelua puterea, Ludovic de Bourbon a organizat „răpirea” regelui, pe care l-a scos din capitală și l-a pus în siguranță la Tours.

Ralierea la Armagnaci și sfârșitul vieții

Ostil războiului civil, bătrânul duce de Bourbon a refuzat, într-o primă fază, să adere la Liga de la Gien, încheiată în aprilie 1410 și care a dat naștere partidului Armagnacilor. Fiul său, contele de Clermont, s-a alăturat acestora, fapt pentru care ducele l-a mustrat foarte aspru.

La începutul verii, el s-a hotărât în cele din urmă să se alăture prinților din Orléans în lupta lor împotriva lui Ioan fără Frică, dar a murit pe drum, la 19 august 1410, la vârsta de șaptezeci și trei de ani. A fost considerat drept primul întemeietor al statului Bourbonnais, cel care i-a asigurat puterea viitoare.

La sfârșitul vieții, cronicarii au precizat că a devenit „melancolic”: « Il print une grande mélancolie en sa teste, car oncques puis n’eut guère de joie, tant qu’il en perdit le dormir. », ceea ce istoricul Vivian Green a interpretat ca manifestarea unei „depresii profunde”.

Căsătorie și descendență

Ana Dauphine de Auvergne, soția lui Ludovic al II-lea de Bourbon.

El s-a căsătorit la Vodable, la 19 august 1371, cu Ana Dauphine de Auvergne (1358-1417), contesă de Forez, fiica lui Béraud al II-lea, dauphin de Auvergne, și a Jeannei de Forez, și a avut următorii copii:

• Catherine (decedată tânără);
• Ioan I (martie 1382 – Londra, 5 ianuarie 1434), duce de Bourbon;
• Isabella (cca. 1390 – Poissy, decembrie 1452/martie 1454), fără alianță, retrasă la Poissy la sfârșitul vieții;
• Ludovic, senior de Beaujeu (1388 – Paris, 12 septembrie 1404, la vârsta de șaisprezece ani și jumătate).

De asemenea, a avut mai mulți copii nelegitimi:

• Hector, senior de Dampierre-en-Champagne (1391-1414);
• Perceval (1402-1415);
• Pierre, cavaler;
• Jacques, călugăr;
• Jean, senior de Tanry.

Prin alte relații, Ludovic de Bourbon a avut și alți copii naturali:

• Philippe, ucis în 1396 la Nicopole;
• Jacques Bertrand;
• Pierrot, scutier al lui Ioan I de Bourbon;
• Oger.

Bibliografie

• Autrand, Françoise (1994). Charles V : le Sage (Carol al V-lea: Înțeleptul) (în franceză). Paris: Fayard. ISBN 2-213-02769-2. 
• Autrand, Françoise (1986). Charles VI : la folie du roi (Carol al VI-lea: nebunia regelui) (în franceză). Paris: Fayard. ISBN 978-2-213-01703-7. 
• Favier, Jean (1980). La Guerre de Cent Ans (Războiul de O Sută de Ani) (în franceză). Paris: Fayard. ISBN 2-213-00898-1. 
• Leguai, André (1969). De la seigneurie à l'État : le Bourbonnais pendant la Guerre de Cent Ans (De la seniorie la stat: Bourbonnais în timpul Războiului de O Sută de Ani) (în franceză). Moulins: Imprimeries réunies. 
• Leguai, André (1993). « Les ducs de Bourbon (de Louis II au connétable de Bourbon) : leurs pouvoirs et leur pouvoir » (Ducii de Bourbon (de la Ludovic al II-lea la conetabul de Bourbon): puterile lor și puterea lor), în Les princes et le pouvoir au Moyen Âge. Histoire ancienne et médiévale (no 28) (în franceză). Publications de la Sorbonne. p. 211-228. ISBN 2-85944-237-5. 
• Leguai, André (2005). Les ducs de Bourbon, le Bourbonnais et le royaume de France à la fin du Moyen Âge : recueil d'articles (Ducii de Bourbon, Bourbonnais și regatul Franței la sfârșitul Evului Mediu: culegere de articole) (în franceză). Moulins: Société bourbonnaise des études locales. ISBN 2-9517544-1-8. 
• Mattéoni, Olivier (1998). Servir le prince : les officiers des ducs de Bourbon à la fin du Moyen Âge (1356-1523) (A-l sluji pe prinț: ofițerii ducilor de Bourbon la sfârșitul Evului Mediu (1356-1523)). Histoire ancienne et médiévale (no 52) (în franceză). Paris: Publications de la Sorbonne. ISBN 2-85944-354-1. 
• Troubat, Olivier (2018). „Un prince combattant dans la guerre de 100 ans : le duc Louis II de Bourbon et son réseau de chevaliers (Un prinț luptător în Războiul de O Sută de Ani: ducele Ludovic al II-lea de Bourbon și rețeaua sa de cavaleri)”. Revue de l'Académie du Centre (în franceză): 51-64. 

Legături externe

• Materiale media legate de Ludovic al II-lea de Bourbon la Wikimedia Commons
• Resurse relevante pentru de arte plastice:
  • en Ludovic al II-lea de Bourbon pe pagina de internet British Museum  (accesat la 03/09/2025)
• Note în dicționare sau enciclopedii generale:
  • en Ludovic al II-lea de Bourbon pe pagina de internet Britannica  (accesat la 03/09/2025)
  • de en Ludovic al II-lea de Bourbon pe pagina de internet Deutsche Biographie  (accesat la 03/09/2025)