Motivație

Motivația este relevantă în multe domenii și afectează succesul educațional, performanța la locul de muncă, comportamentul consumatorului și succesul atletic.

Motivația este o stare internă care îi propulsează pe indivizi să se angajeze într- un comportament direcționat către un scop. Este adesea înțeleasă ca o forță care explică de ce oamenii sau alte animale inițiază, continuă sau încetează un anumit comportament la un moment dat. Este un fenomen complex, iar definiția sa precisă este contestată. Aceasta contrastează cu amotivarea, care este o stare de apatie sau apatie. Motivația este studiată în domenii precum psihologia, știința motivației, neuroștiința și filosofia.

Mobilurile enumerate reprezintă condiții interne, interpuse între stimulii mediului și reacțiile organismului, mediind, cerând, întreținând un comportament sau altul. Motivația se restructurează și se ajustează continuu, în concordanță cu funcția psihică pe care o servește, incluzând în componența sa o multitudine de variabile fiziologice, psihologice și socio-culturale. Având în vedere acestea, motivația apare ca factor integrator și explicativ al celor mai variate fenomene psihosociale: statuturi și roluri, aspirații și performanțe, relații interpersonale, a diverselor fenomene de grup (coeziunea, conformismul, autoritatea, influența, prestigiul etc.).

Motivația constituie temeiul comportamentelor și activităților pe care le prestează indivizii în cadrul grupului în funcție de specificul solicitărilor ce decurg dintr-o categorie sau alta de relații funcționale (relații dintre subiect și sarcinile activității). În cazul relațiilor de muncă, problema motivației se pune în legătură cu sensul și rațiunea atribuită de individ rolului său profesional. În funcție de modul în care se realizează valorizarea socială a muncii (felul cum este privită, înțeleasă și practicată munca) și de contextul social, se realizează și motivația celui care muncește. Motivația se bazează pe trebuințe, acestea fiind substratul cauzal imediat al celor mai diferite activități și comportamente interumane. Motivul nu apare ca derivat al unei trebuințe singulare, ci ca expresie a modului în care acestea interacționează în sistem. Forma cea mai înaltă a motivației este motivația internă, care apare atunci când rolul profesional cu care interacționează subiectul devine el însuși o necesitate. O astfel de motivație condensează în sine trebuința de activitate a subiectului, valorizarea socială pozitivă a activității acestuia și conștientizarea importanței sociale a activității desfășurate.

Modificările apărute în cadrul sistemului de trebuințe al individului influențează profund gradul de motivare al acestuia; această mișcare e punctată adesea de contradicții decurgând din dualitatea modului de formare a motivației ca rezultat al sistemului de trebuințe individuale și a dependenței de succesiunea gradelor de angajare în lucru al fiecărui nivel de trebuințe.

Având în vedere dinamica sistemului trebuințelor individului, motivația ne permite să înțelegem o serie de fenomene psihosociale deosebit de semnificative sub aspect practic, ca de exemplu: alegerea profesiei, integrarea în muncă, evoluția socio-profesională a individului. Între motivație, activitate și conduită se instituie un ciclu funcțional care, pentru cazurile menționate, ar avea următoarea componență: alegerea profesiunii în funcție de cea mai puternică trebuință nesatisfăcută în contextul respectiv; exercitarea profesiunii alese; satisfacerea trebuinței inițiale care, treptat, încetează să-l mai motiveze pe individ; intrarea în funcțiune a noi trebuințe, care fie se creează în decursul exercitării profesiei, fie existau anterior și sunt reactualizate. Procesul continuă, soldându-se finalmente cu legarea tot mai strânsă a individului de profesie; există, însă, și posibilitatea ca datorită stagnării sau regresiunii în plan motivațional să apară efecte contrare: insatisfacție, slabă integrare, tendința de părăsire a locului de muncă.

Cercetările practice au evidențiat faptul că la nivelul grupului, trebuințele și motivațiile individuale se subordonează în mai mare sau mai mică măsură trebuințelor de grup, indivizii tinzând să-și plaseze aspirațiile și performanțele în jurul mediei grupului, care exercită o influență normativă, regulatoare.

Amotivație și akrasie

Amotivația este o absență a interesului și este uneori descrisă ca acedie atunci când se manifestă în legătură cu practici spirituale.

Motivația contrastează cu amotivarea (cunoscută și sub numele de avoliție ), care este o absență a interesului. Persoanele aflate în starea de amotivare simt apatie sau lipsesc dorința de a se angaja într-un anumit comportament. De exemplu, copiii demotivați la școală rămân pasivi în clasă, nu se implică în activitățile din clasă și nu respectă instrucțiunile profesorului. Amotivarea poate fi o barieră semnificativă în calea productivității, a atingerii obiectivelor și a bunăstării generale. Poate fi cauzată de factori precum așteptări nerealiste, neputință, sentimente de incompetență și incapacitatea de a vedea cum acțiunile cuiva afectează rezultatele. În domeniul spiritualității creștine, termenii acedie și accidie sunt adesea folosiți pentru a descrie o formă de amotivare sau apatie asociată cu eșecul de a se angaja în practici spirituale. Amotivarea este de obicei o stare temporară. Termenul de sindrom amotivațional se referă la o afecțiune mai permanentă și mai amplă. Implică apatie și lipsă de activitate în legătură cu o gamă largă de activități și este asociată cu incoerență, incapacitate de concentrare și tulburări de memorie. Termenul „tulburări de motivație diminuată” acoperă o gamă largă de fenomene conexe, inclusiv abulia, mutismul akinetic și alte tulburări neurologice legate de motivație.

Amotivarea este strâns legată de akrasie. O persoană aflată în starea de akrasie crede că ar trebui să efectueze o anumită acțiune, dar nu se poate motiva să o facă. Aceasta înseamnă că există un conflict intern între ceea ce o persoană crede că ar trebui să facă și ceea ce face de fapt. Cauza akrasiei este uneori faptul că o persoană cedează tentațiilor și nu este capabilă să le reziste. Din acest motiv, akrasia este denumită și slăbiciune a voinței. Un dependent care consumă droguri compulsiv, chiar dacă știe că nu este în interesul său, este un exemplu de akrasie. Akrasia contrastează cu enkrasia, care este o stare în care motivația unei persoane se aliniază cu convingerile sale.

Bibliografie

• Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, vol II, Editura Fundației România de mâine, București, 2002